CATE CEVA DESPRE ARHETIPURI ,POPOARE , CONSTIINTA SI ” MARGINEA IMPERIULUI “

Este acum, mai mult decit oricind, necesara o integrare intr-o teorie mai largă asupra valorilor (stiintific) sociale ale Arhetipurilor…mai cu seama ca Jung a lasat lucrurile abia incepute, si, deci, conectarea acestora la ‘cultural’, dar mai ales la ‘psiho-social’. In acelasi timp, merita contemplata folosirea Arhetipurilor ca amendament in fata ‘tentatiilor’ hegemonice la dis-unitate a ‘politicului’ (in ideea ca suntem, arhetipal, atit de ‘asemenea’, incât teorii ale rasismului, patriarhalismului, etc vor deveni imediat invalidabile)…Stiu ca sunt vremuri, si vom inainta vertiginos in aceasta directie, cind nevoia de pozitionare hegemonica va fi sporita, daca se mai poate astfel (sic), data fiind acum si exacerbarea unei anume sete de razbunare, iar radicalismul mai cu seama politic va considera cel putin ‘pueril’ asemenea tentativa de a ‘aduce lucrurile la un acelasi numitor’, prin arhetip, pentru a ne salva…

Voi incerca, insa, sa arat, ca ceea ce au propus unii prin formula ‘rezistenta prin cultura’ nu este decit o ‘amânare’, mai degrabă, decit un ‘pact’, o strategie care sa devieze avansul actului politic in imediatul istoric. ‘Act politic’ nemainsemnind, classic, fapta sociala singeroasa, revolutiile fumegind carnea si singele viu al istoriei.
Arhetipalitatea insasi raspunde la faptul ca ‘matematica’ de alcatuire a speciei facind lucrurile ‘asemenea’ la acest nivel, tocmai atitudinea politica in marginea culturalului va ‘face istorie’ – deci cum sa ‘rezistam ‘ prin cultura cind sintem facuti sa ‘rezistam’ oricum, doar ca in modalitati diferite fata de cultura si socialul si, mai ales, de constiinta politica a ‘timpului’ si a configuratiei care face carnea si singele ‘arhetipal’…Cultura nu cere ‘rezistenta’, ea nu cere nimic, ea se ‘intimpla’ in actul insusi de umplere a arhetipalitatii cu substanta social-istorica. Politica este o dimensiune decizionala in acest sens, politicul nici nu ar trebui sa existe, dupa parerea mea, este ca si cind ai cere continuu ‘indreptarea’ lucrurilor, ca si cum te-ai naste mereu intr-o lume ‘incorecta’ care trebuie recalibrata (prin politic)…dar arhetipurile spun (si aici vine stiinta, imbatabila!) ca este posibil, armonia este posibila, convietuirea este posibila, fericirea, daca am putea doar intelege si accepta moartea, este si ea posibila!..
Fara carnea istoriei, insa, aceste containere imuabile (arhetipurile) ar fi doar goale, vesnic goale, iar noi nu am avea ‘narativ’ istoric, situatie….Este, deci, o capcană, aceasta ‘rezistenta prin cultura’…foarte bine gândita..caci in cultura ‘esti’, oricum, nu trebuie sa te zbati ‘sa rezisti’…
In ceea ce priveste Artur Silvestri si intelegerea acestuia fata de caracterul ‘arhetipal’, mi se pare ca, in incredibila intuire a aspectului ‘socio-politic’ al istoriei care face substanta arhetipurilor, acest autor incearca sa demonteze, fie aceasta si intr-un mod lipsit, voit, de radicalitate, mecanisme dupa care un popor, spre exemplu,se vede nevoit sa-si afirme ‘dreptul de a fi existat’, inca odata si inca odata…caci, desi existent, acesta trebuie perpetuu ‘dovedit’, aceasta raminind in exact aceeasi paradigma a ‘hegemoniei politicului’, a rasismului, a drepturilor ‘asumate’ acolo unde acestea ar trebui, din contra, considerate a exista de la sine.

‘A fi’ nu trebuie privit ca ‘ceva de exceptie’ in lume….ma gindesc la o ‘sociologie’ a arhetipurilor, si, de aici, la o validare a ‘drepturilor’ la existenta, aratând ca, la semenea nivel, lucrurile nu trebuie nici macar ‘dovedite’, ele exista de la sine…nu trebuie, cu alte cuvinte sa ‘dovedim’ ca am continuat sa existam, si sa comparam, deci sa apelam la inevitabila cadere in hegemonizare. Este uriasa durerea cu care asist la nevoia aproape bolnava a romanilor, spre exemplu, de a-si dovedi pre-existentialitatea fata de fenomene si entitati istorice ce-si asuma, iata, o suprematie asupra ‘locului’ si o ‘caracterului’ autohton. ..Cita risipa de energie in aceasta lupta de ‘a dovedi’ ceea ce de la sine se proiecteaza pe cerul instelat al istoriei, si unde fiecare stea, odata ce sclipeste, isi are locul ei bine precizat.

Iata, deci, nevoia de arhetip, ca instrumentala in a arata ca sintem ‘egali’ (sic) suficient pentru ca istoria, substanta adica din containerele arhetipale, sa poata oferi, caliedoscopic, evenimente care confera ‘culoare’, particularitate, o anume, identitate, etc. Popoarele, astazi, se vad nevoite sa se apere de disolutia in neantul magmei nediferentierii in care le arunca globalizarea (citeste neantizarea) lumii noastre.

Într-un concert de asmenea proportii, in care capacitatea universala pentru a ‘sustine’ viata in ‘orice conditii’, sau de a o re-incepe, iarasi si iarasi, devin redundante cu insasi ‘dreptul de a exista’ al finite umane, esentialul se afla in arhetipalitatea lumii, matricea speciei, si sub care cu totii stam, am stat si vom continua sa o facem.

Cind se vorbeste despre trasaturi arhetipale in cultura unui popor (luati spre exemplu poporul roman) aceasta nu se refera la faptul ca noi, iata, vrem compulsiv sa coborim la ‘radacini’, pe cind altii nu au asemenea capacitate, ca noi sintem ‘vechi, domnilor’ (vorba lui nea Iancu), ca noi, si numai noi marcam primordialitatea lumii…Tentativele la ‘originarea’ datelor care fac, anthropologic, poporul roman, sunt adesea condamnate la asmenea reductionism. NU doar greseala ci si o incredibila strategie se afla, insa, in asemenea ‘condamnari’. Iata cum stau lucrurile: ceea ce la unele popoare ‘discardabile’, neinsemnate pe harta lumii, se trece cu vederea, se oblitereaza cu buna stiinta, este tocmai constiinta vie prin care aceste entitati vitregite la masa ‘resurselor’ lumii, popoarele in ceea ce are mai ‘clasic’ acest concept, nu duc lipsa de istorie, si nici de o prezenta impresionanta in lumea adinca si verticala a timpului istoric.

Popoarele sunt astazi o specie pe cale de disparitie; entitati condamnate la autismul cras, prinse cum sunt in malaxorul globalismului. ‘Lichidarea unui popor’ – ce imagine atroce, ce peisaj singeros in care infanti si mame se zbat tragic sub sabia celui ce a venit sa taie in doua, ludic, lumea noastra: infantul nu cu mma sa va sta, ci cu o alta, surogat, vitrega si amara in falsa imbratisare a instrainarii; iar mama, despletita si imbujorata de lupta suprema, aceea in care ‘instinctul matern’ e tot ce mai gaseste sa puna la bataie, atunci cind cel scos din carnea si singele ei ii este acum re-negat, locul lui luindu-l pruncul strain al limbilor incrucisate babilonic.

Dar daca descarcam de politic aceasta imagine? Vom vedea atunci stralucirea infinita a ‘aceleasi’ matrici, cea opusa acelei Matrix segregationista si criminala. Lucrurile se vor integra in teorii arhetipale care au o matematica vie, caci sint stiinta vie, ca si ADN-ul,

Facinant ar fi acum o aplicare a arhetipurilor la nivel socio-cultural, nu ca sa creem ‘diferente’ si hegemonie, dar si pentu a testa nivelul de apertura, de deshidere a constiintei la acest ‘fond al popoarelor’ care tine lumea in insasi adevarul si culoarea sa orbitoare.Mai mult, orice discutie, orice ‘pozitionare’ si calificare pe care am dobândi-o în disputa istorica, deci in aceea a hegemoniilor ‘in timp’ (eu am fost ‘acolo’, si am fost ‘inaintea’ ta, etc), se invalideaza in fata faptului ca istoria este marca ‘narativa’ a TOT, toti avem si am facut istoria…ceea ce ne separa, insă, este constiinta fata de aceasta, si aici, abia, incepe cultura, dar si aici nu este nevoie de biciul raporturilor de valori (mai ‘bun’, mai ‘rau’), ci doar de o demonstratie a felului, diferit, prin care anume configuratii psiho-sociale ale istoriei, numite popoare s-au pozitionat mai in proximitatea sau mai la periferia constiintei fata de asemenea arhetipalitate a lumii…Iar popoarele cotropitoare (faptul istoric e valid, doveditor) au intotdeauna o ridicol de mica apertura la asemenea chemare – aceea de a intelege ca sintem voci ale aceluiasi concert. Ce nua mai vad ele este si faptul ca ‘diferentele’, abia, intre tonalitati, fac concertul posibil.

Aurelia Satcau

Melbourne 2006

__________________________________________________________________

LUDICUL: scurt profil asupra celui mai acut sindrom al zilelor noastre

Iata o foarte sumara tentativa de definire a (ipostazelor) Ludicului.

1. Pe de o parte, o inerenta pre-structurare a dimensiunii psihicului uman, decantata formal din incursiunile unui Johan Huizinga, drept ingredient sine qua non al dispozitiilor subiectului uman in interactiunea social-environmental-culturala a acestuia;

2. Valoarea istoric atribuita unei modalitati de reflectare a lumii care refuza liniaritatea, canonul, structurarea in forme precise, finale, etc (vezi acestea ca argument major in atacul Postmodernismului asupra Modernismului);

3.O a treia asumare, deliberat ideologica si destructuranta, o excrescenta, de altfel, a Postmodernismului, in care aportul lui Jacques Derrida si a altor ginditori in linie derideana, reprezinta marca inconfundabila.

Aceasta a treia categorie a Ludicului, ludicul postmodern, tinde sa retina o calificare fara precedent in istoria gindirii – aceea responsabila pentru calitatea totalitar-apocaliptica a ultimelor decenii ale secolului al 20-lea, simptom present, deja, in faldurile abia intredeschise ale acestui secol.

Daca a doua dimensiune a Ludicului raspunde la provocarile totalitarist hegemonice ale structuralismului si altor asemenea tendinte la uniformizare si claustrofoba canonizare a actelor gindirii ca si a celor cultural-artistice (aici disputa Postmodernism vs Modernism isi are si ea meritele sale), cea de a treia, ludicul postmodern, reprezinta mai cu seama un simptom, un modus vivendi mai degraba decit un modus operandi al zilelor noastre.

Acesta este Ludicul unei damnate si sumbre sinteze intre acel disenchantment, acea dez-angajare si depresie rezultate in retorta duala (ludica!) a capitalism-comunismului (vezi, spre exemplu, dubla identitate a unui concept precum ‘cultura de masa’, egal distribuit lsistemelor teoretice deopotriva de stinga ca si de dreapta, ca si in practicile social-economice ale acestora, ceea ce a condus, inevitabil,la concecinte paranoid-schizoide de partea ambelor sisteme). Apogeul unei tehnologii insitutionalizate muta balanta din ce in ce mai fragile intre combatantii clasici ai filozofiei tuturor timpurilor – cuplul ‘subiect’/’obiect’ – in formula inversata prin antropomorfizarea Obiectului (!) si anihilarea ludica a Subiectului – un subiect in pragul crasei ‘omisiunii’.

Este convingerea mea ca letala combinatie a ‘stingii’ cu ‘dreapta’, a Modernismului cu Postmodernismul, colapsarea una in cealalta a categoriilor fundamentale ale filozofiei clasice, Binelui cu Raul, a conditiilor genderistice ale lui ‘masculin/feminine’, mixate acum ad nauseam si nu fara drastice consecinte la niveluil vietii sociale, la care se adauga o escaladare a confuziei din interiorul dihotomiei ‘subiect/obiect’ – reprezinta chintesenta insasi a Ludismului. Ideologia acestuia a generat, astazi, o mai mult sau mai putin constienta reverberatie apocaliptica, a carei simptomatologie si expresie ramin fara precedent.

Un vechi adagio, devine acum: “Ludicul e-n toate, e-n cele ce sint, si-n cele ce mine vor plinge la soare” – dincolo de umorul involuntar, tragismul risca sa metastazieze ipostazele vietii noastre cotidiene, de fapt insasi carnea si textura acesteia, in cele mai ascunse firide ale sale. O trezire de Phoenix, asta este tot ce ne-a mai ramas.

Aurelia Satcau, Bucuresti, 2007

___________________________________________________________

INTRE ALFA SI OMEGA

Omul ‘civilizat’ se contemplă în oglinzile false ale lui Cronos. Timpul, îşi spune el, timpul mă defineşte, istoria mă defineşte, diferenţa, aşadar, mă defineşte şi ea. Ce omite, aici, individul prins în faldurile cronotopice ale lui Saturn (cunaşteţi, oare, valoarea malefică a acestei planete, Saturn/Satan?), ce uită individul istoric căzut în timp, este propria identitate exprimată în Alfa şi Omega, iar nu doar în oglinda reflectînd parcursul unui lung, sinuos traseu; origine şi finalitate, omul nu este doar fluviul care îşi revarsă adîncimea, substanţa, ci şi matca, urmele, începutul şi sfîrşitul, deopotrivă.

Atavic suferind, omul acestui parcurs, cel al meandrelor ‘formei substanţei’, este omul istoric. Lui ne luptăm să-i aleviem trauma şi să-i îndulcim suferinţa. Dar cum? Observîndu-l, doar, cum se compune, apoi descompune, apoi recompune, pentru a se destrăma din nou, iarăşi şi iarăşi, pradă ciclicităţii unei lumi al cărei infinit este încapsulat, însă, în structurile finite ale lui ‘a fi’,atît cît s-au putut, ele, testa în existenţa noastră ca oameni? Cum să-l salvăm, oare, din propria-i strînsoare, cum să-l (re)aducem la Sine, în paradisul legănat de veşnicie al iubirii-fără-de-condiţii?
Răspunsul, iată: iubiţi-l în dualismul său de om arhetipal şi om istoric; de om arhaic şi om ‚civilizat’, de om natural şi om cultural.Alfa şi Omega se întîlnesc în mişcătoarele, eternele cărări ale istoriei noastre blestemate şi sublime. La mijloc, în proximitatea a tot şi toate, compania sa pot fi, atunci, Adevărul şi Iubirea.

Aurelia Satcau

Melbourne, iulie 2006

________________________________________________________

O CULTURA IN FLACARI

Acest eseu-recenzie este inspirat de lucrarea din 2001 a Dinei Iordanova „Un cinematograf al flăcărilor” (Cinema in Flames), lucrare exhaustivă asupra culturii filmului şi a mass-mediei balcanice după 1990. Lucrarea Iordanovei, împreună cu orice altă tentativă de a capta elemente de cultură provenite din această perpetuu ignorată parte a lumii, se cuvine a fi de urgenţă şi amplu mediatizată, mai cu seamă in contextul unei lumi în care ludismul operează contorsiuni sau jumătaţi de adevăr, veşnic în posesia unui genuin expert în arta postemoţionalităţii – lui îi rămine sarcina de a ludiza această lume, lăsînd în urmă gustul amar al apocalipticismului. Contribuţia Iordanovei, la vremea aceea, este într-adevăr unică în înţelegerea fenomenului geopolitic manifest azi în Balcani, iar aceasta îşi găseşte o adecvată translare în propriile mele tribulaţii asupra noţiunii de ludic ca şi excrescenţă şi punct terminus al regimului „excesiv” al postmodernismului, a cărui incontestabilă atitudine stă în limita unei crude, iresponsabile jocularităţi, aceasta, desigur, în beneficiul celor pentru care, cum ar spune Bakhtin “Disputa retorică este una în care victoria asupra oponentului este scopul, iar nu stabilirea adevărului”.

În propria mea teză asupra ludicului am insistat pe mecanismul prin care o anume – indispensabilă, astăzi, ca şi dintotdeauna – construcţie ideologică a realului, se obţine cu necesitate numai prin abila manevrare, distorsionare, în final anihilare, a unor subiecţi destinaţi, altfel, a servi genuina dinamică a istoriei. Cît de clar apar premizele instigării la anarhism, false pretenţii, inutil cinism, auto-indusă parodie şi auto-denigrare, cu toatele în bună tradiţie bruniană (vezi portretul făcut de Giordano Bruno Manipulatorului – cel căruia i se cere totala imersiune şi indulgenţă de sine în adîncul tulbure al tentaţiei pentru ca astfel, şi numai astfel, să poată avea control absolut asupra victimei). Ludicul, aşadar, este şi va fi substituţia supremă, supremul agent provocateur, expertul în (auto)deprivare şi, mai ales, în crearea imaginii unei pseudo-existenţe istorice fără precedent. Acest capitol va încerca o punere în contextul ludicului a viziunii Dinei Iordanova asupra avatarurilor culturii Balcanilor ardenţi ai sfîrşitului de secol 20.

Ceea ce Misha Glenny numeşte „Balcanii” reprezintă intersecţia a cel puţin cîtorva denominaţii descriind o locaţie în amplă dispută: „ţinutul ruinelor”, “labirint al conspiraţiilor”, “imperiul iluziilor”, “spaţiu al morţii”, “închisoarea istoriei” – acestea sînt, desigur, fulguraţiile ironiei lui Glenny operată asupra Balcanilor, scrutări cu ochiul rece al străinului – Balcani suspendaţi undeva, în ţinutul nimănui, la joncţiunea euro-asiatică, în chiar „inima imaginară a unui izvor din care ţîşnesc mai toate superstiţiile lumii” (Glenny, Balcanii, xxi) [1]. Această imagine internalizată este continuată, cumva, de tonul drastic, ostil oricărei retorici, folosit de teoristul de film şi expertul în cultura şi mass-media balcanică, Dina Iordanova. Originea bulgară a adus-o aproape de atrocităţile războiului iugoslav şi, mai cu seamă în plan teoretic, în obsesiva căutare a unui răspuns la următoarea chestiune: de ce oare, o anume imagine – şi numai una – este perpetuu manevrată, manipulată de mass-media occidentală>>continuare>>>>

________________________________________________________________

OPINII DESPRE AUTOARE 

AURELIA SATCĂU – Eseist, prozator, jurnalist, universitar cu activitate internaţională (n. 1961), stabilită la Melbourne (Australia). Studii în Filologie la Bucureşti, în Literatura Comparată şi Studii de Film în Noua Zeelandă, în Teorie Culturală în Australia. Deţine, de asemenea, un grad post-universitar în teorii ale educaţiei. „Perioada australiană“ a însemnat, în evoluţia autoarei, descoperirea diversităţii civilizaţiilor şi adeziunea la o concepţie echilibrată asupra istoriei culturilor, întemeiată pe „fenomenele originare“, „arhetip“ şi universalitatea arhaică.

Ca universitar, Aurelia Satcău a cunoscut afirmări succesive în Noua Zeelandă (Auckland Universitiy) şi Australia (Monash University) unde susţine un doctorat cu tematică şi ţinută neobişnuite, care, atunci când se va publica într-o limbă cu difuziune, va impune definitiv un studios de calibru greu. Publică studii solide şi de răsunet în volume colective şi în cunoscuta publicaţie academică „Colloquy“.

Prozatoarea, încă ne-exprimată integral, afirmă acelaşi tip de „voce izolată“ şi o metodă de creaţie deopotrivă simultaneistă şi „fauvistă“. Impresionantă este activitatea de eseist în materie de ideologia culturii, produsă în reviste prestigioase precum „Asymetria“ (Paris) şi AGERO (Stuttgart). Opera constituită astfel va surprinde în viitor prin anvergură, metodă şi extensiune. Domeniile de cercetare se axează, recent, pe teorii ale identităţii Sinelui, şi pe impactul acestora asupra filmului ca şi produs cultural. În prezent, lucrează la mai multe volume de antropologie culturală, la romanul său „În Lift“, precum şi la o culegere de eseuri în stilul casant şi rezolutiv ce exprimă formula distinctivă a acestui important autor.

_________________________________________________________________

Explorările intelectuale ale Aureliei Satcău vizează un uimitor spectru de teme majore ale actualităţii şi negocieri curente asupra globalizării, valorilor şi identităţii. De o manieră fascinantă, textele autoarei aduc laolaltă probleme contemporane şi teorii din Est şi din Vest.

Profesor DINA IORDANOVA, University of St. Andrews, Scotland

Aurelia Satcău este un academic australian de origine română,cu studii atît în estul Europei cît şi în Vest, opera sa angajînd chestiunea post-comunismului în Balcani cu întreaga forţă a teoriei critice contemporane. O abordare extrem de originală, deopotrivă a Ludicului cît şi a Postmodernismului, se dovedeşte dintr-odată provocatoare şi intensă.

Professor ANDREW MILNER, Monash University, Australia

Aurelia Satcau scrie cu forţă şi originalitate despre film, politică şi cultură, examinînd teme majore care confruntă societatea contemporană. Fondul referenţial şi cel teoretic se bazează pe un spectru larg, cu adevărat impresionant. Eseurile incluse în volumul de faţă răspund la probleme acute ale timpului, fiind totodată polemice şi provocatoare.

Dr. CHRIS WORTH, Monash University, Australia

Aurelia Satcău, românca australă, este o cititoare de semne. În alte vremuri am fi scris cititoare în cărţi. În cautarea sinelui ea făcut poate ocolul lumii, dacă nu va fi trecut prin centru. Ca atîţia compatrioţi plecaţi ca să afle altceva, va fi ajuns şi dînsa la concluzia că alteritatea şi identitatea sunt perechi, pe faţa aceleiaşi benzi a lui Möbius. Cartea pe care o veţi deschide este probabil una din „trasemele“ pe care autoarea, studioasă eseistă, le va fi găsit sau trasat pentru a se ajunge pe sine şi a descrie adevărata noastră colectivă identitate, adică ireductibilitatea diferenţei.

Dan Culcer, critic literar, Directorul revistei „Asymetria“, Franţa